Uncategorized

Interviu cu profesoara Alina Pintilii

By 27/06/2020 No Comments

Începem seria interviurilor cu profesori apropiați comunității noastre. Pe Alina Pintilii o cunoaștem din comunitatea 321sport, ea este un exemplu pentru noi pentru că își iubește meseria, este mereu energică și vrea să fie un exemplu pentru fiica ei de 20 de ani. Este ambițioasă și implicată, mereu când își propune ceva reușește. Este foarte apropiată de elevii ei și este atentă la experiențele pe care le organizează pentru ei. Am rugat-o să ne răspundă la câteva întrebări, ca să primim inspirație și de ce nu, idei bune de la ea.

  1. De ce ți-ai ales această meserie? Ce îți place cel mai mult la ea?

Dintotdeauna am știut că voi fi învățătoare. Cred că totul s-a legat de amintirile cu învățătoarea mea, Elena Dobrescu, pe care am adorat-o. Era cea mai creativă învățătoare, pe care am întâlnit-o, serbările pe care le făcea erau fantastice, eram adevărate vedete pe scena Căminului Cultural de atunci: am fost soacra cu trei nurori, Cenușăreasa, o fată de la Căpâlna…brigăzile de atunci erau minunate, obțineam ropote de aplauze. Îi țin minte toate glumele, replicile spuse cu umor, dar si ”Făcătorul de pionieri”- un metru de lemn, tocit de vreme și de atâta ”folosință”! Astăzi e greu să-ți imaginezi cum eram pedepsiți odinioară, dar cu toate astea, învățătorul era cu adevărat ”domnul Trandafir” și niciodată nu i se punea la îndoială profesionalismul!

A contat și că mama era profesoară de română, în școala unde am învățat gimnaziul, am fost mereu ”Pitișoaica”, pentru că mama se numea Pitiș, iar numele meu purta această pecete: o întreagă viață  profesională m-am chinuit sa răstorn în favoarea mea această povară_ mama sa devină ”Pintiloaica”, după numele meu, nu să fiu doar fiica ei, la infinit, ci ea să fie mama mea!

Am simțit ce important era să fii atunci cadru didactic, într-o comunitate mică, dar care avea grijă ca urmașii să le devină membri importanți în societate. Nu a contat nici că mama s-a împotrivit, chiar cu palme răsunătoare, la dorința mea de a intra la Liceul Pedagogic din București: eu am vrut una și bună- să fiu învățătoare!

Nu uit nici acum momentul în care, apropiindu-ne de liceu, am vazut primele eleve, care purtau matricolele acestei instituții: mi s-a parut că voi fi în al nouălea cer, dacă o voi purta și eu!

Au trecut 26 de ani, de cand am absolvit această prestigioasă școală și încă nu regret că sunt învățătoare! Așa îmi place să spun că sunt, deși, conform școlilor absolvite (Facultatea de Științe ale Educației si Master ”Educație presecundară- politici și strategii de dezvoltare”, sunt ”profesor la învățământul primar și preșcolar”! Sunt mândră să spun că sunt învățătoare, pentru că rămâne vocația mea, plăcerea mea, iubirea mea: iubesc copiii și sunt recunoscătoare că sunt iubită, la rândul meu, de ei!

Îmi place să spun că sunt onorată să fac parte din istoria familiei copiilor mei!

2. De ce le-ai recomanda părinților să-și lase copiii în tabere?

Taberele au făcut parte din viața mea, dintotdeauna: mama era profesoară, dar făcuse și cursurile de ghid de turism I.T.H.R, care alaturi de agentia B.T.T., aveau monopol pentru  industria de turism din România acelor ani. Așa că, vacanțele mele erau alcătuite doar din tabere și excursii ”sudate” una de alta. Am văzut întreaga țară, astfel, în scurt timp, eram o veterană a acestor activități extrașcolare. Am învățat să dorm oriunde, să accept mese mai puțin gustoase decât mi-aș fi dorit, am învățat să fac bagaje, să nu le pierd, să mă orientez, în natură sau în oraș, să socializez. Evident că, atunci când am devenit învățătoare, am continuat să organizez vacanțele copiilor.

A fost dificil în perioada imediat următoare Revoluției din decembrie 1989, cand taberele școlare au fost într-o decădere accentuată, dar începând cu anul 1998 am organizat continuu tabere în vacanțe, până acolo încât am ajuns sa merg chiar și în trei tabere de vară, completând, de câțiva ani, și vacanța de iarnă, cu tabere de schi.

Consider că taberele sunt cea mai eficientă metodă de a forma copii independenți, comunicativi, sociabili. În vremurile noastre, copiii au prea puțin timp și mult prea puține ocazii să experimenteze o viață liberă, în mijlocul naturii, sunt prea absorbiți de telefoane, computere, încât activitatea fizică e lăsată deoparte, părinții dedică prea mult timp carierei, în defavoarea timpului petrecut în familie, iar copiii nu au deprinderi de bază, în ceea ce privește tehnicile de supraviețuire, așa că taberele bine organizate, devin oportunități de învățare.

  1. Cum ajută taberele la dezvoltarea copiilor?

Nu aș vrea să răspund la această întrebare, folosind termeni profesionali, referindu-mă la competențele formate, ci aș vrea să încurajez părinții să ia decizia de a-și trimite copiii în tabere, oricât de des este posibil, folosind exemplul meu personal: am o fiică de 20 de ani, pe care am încercat s-o formez, așa cum și eu am fost formată: a mers în tabere și turnee internaționale, find membră a Corului de copii ”Allegretto”, de la Palatul Național al Copiilor, dar și nelipsită membră, în taberele organizate de mine, de-a lungul timpului.

A fost dificil s-o conving să plece din confortul familial, încă de la 6 ani, când am înscris-o la primul ei turneu, la Sankt Petersburg, în Rusia. Și eu, ca și ceilalți părinți, am avut temeri, legate de drum, cazare, masă, sănătate. Drumurile ei au fost din ce în ce mai lungi și mai periculoase: a ajuns în China, India, Elveția, Statele Unite ale Americii. Și eu am stat cu sufletul la gura nopți întregi, privind un punctișor pe un ecran- un avion, care se mișca agonizant de încet deasupra oceanului, purtând prin nori cea mai prețioasă comoară a mea, copilul meu. Au fost ani de întrebări care nu-ți găseau atunci răspunsul, dar acum, privind retrospectiv, pot garanta că toate aceste activități nu fac altceva decât să clădească spiritul și trupul unui copil, care va deveni organizat, atent, responsabil cu propria viață, dar și cu a însoțitorilor săi!

Sub ochii mei, copiii de clasa pregătitoare au crescut frumos, astfel încât, în clasa a IV-a, erau adevărați aventurieri, fiind adevărate modele, pentru cei mai mici decât ei.

4. Care este cea mai frumoasă amintire alături de elevii tăi și de ce?

Sunt multe momentele frumoase, nu știu pe care sa le menționez mai întâi, în egală măsură sunt și momente dificile, dar bucuria copiilor și a părinților, la întoarcere și după acest moment, m-au motivat întotdeauna să continuu.

Mi-au rămas aproape de suflet momentele de la finalul taberei de la Noul Săsesc, cand am făcut focul de tabără, am prăjit pâine și slănină, am mâncat bezele cu biscuiți, am cântat cu drag și am dansat, am înălțat lampioane,  alături de copiii din localitate, nelipsiți de la focul de tabără.

Cea mai mare bucurie vine atunci când oamenii se opresc din drumul lor și cântă alături de noi sau îi filmează pe copii, când intonează minunatele cântece de drumeție, pe care mă învrednicesc întotdeauna să-I invăț, de când sunt foarte mici.

  1. Cum reușești să treci peste provocările pe care le întâmpini în meseria ta? Ce te motivează?

Sunt adesea întrebată cum reușesc să mă descurc cu atâția copii mici, de una singură: e simplu! Îi tratez ca pe copiii mei, exact așa cum mi-aș fi dorit ca fiica mea să fie alintată, atunci când era departe de familia ei.

Micii mei companioni sunt spalați, participă la concursuri de mâncat, imi sunt colegi de cameră, dar și adversari în bătălii cu baloane pline de apă. Astfel, veselia și siguranța sunt la ele acasă, în orice moment.

  1. Cum arată o zi din viața ta?

Fiecare zi este foaaaarte lungă, dar agitația face parte din viața mea și este o normalitate: până la prânz mă dedic puradeilor din clasa mea, apoi sunt mămică pentru copiii de la afterul școlii, iar când mă reîntorc acasă, activitățile sunt dedicate tot copiilor: corectat de caiete, printat, pregătit de lecții pentru ziua următoare…simpozioane sau cursuri nenumărate, pentru că îmi doresc să fiu mereu mai bună în ceea ce fac și să îmbătrânesc frumos!

Doar sunt ”Super-Teacher”! Asa îmi spun copiii mei și e neapărat necesar să nu-I dezamăgesc!

Leave a Reply